Inteligenţa spirituală / Danah Zohar, Ian Marshall, Ed. Vellant 2011
Intr-o noapte, care a început promiţător cu un toast pentru “curaj”, mi s-a spus că sînt inteligent şi, în acelaşi context, poate chiar în aceeaşi frază, că sînt un căcăcios. Am întrebat persoana care mi-a adus aceste apelative, de ce inteligent? Răspunsul a fost vag, eteric, probabil e greu să defineşti pînă la capăt inteligenţa. Apoi am întrebat-o, de ce căcăcios? Primul impuls a fost să cred că, dacă într-adevăr consideră că sînt inteligent, poate are nevoie de o ponderare scatologică, de o contrapartidă scabroasă, o alăturare de extreme care să mă poziţioneze într-o zonă de normalitate accesibilă, care să o poată ajuta să continue discuţia. Dar nu, aici argumentele au fost multiple, concrete, imposibil de combătut. Am acceptat cu seninătate această calitate. Imaginează-ţi că cineva îţi spune că eşti căcăcios/căcăcioasă, şi că vine şi cu argumentele concludente- dacă eşti sincer cu tine însuţi/însăţi, vei accepta şi tu. Pentru mine această acceptare a fost inevitabilă, persoana respectivă a spus-o cu atîta plăcere, cu gura atît de plină, încît m-am simţit un campion al căcăcioşilor; dacă aş participa la un concurs al căcăcioşilor din întreaga lume, eu aş ieşi pe primul loc – cam aşa a spus-o. Ba mai mult, aş ieşi pe locul doi, pentru că mă simt atît de căcăcios – cînd ea o spune cu atîta savoare – încît nici măcar în această cursă nu aş fi în stare să fiu pe primul loc.
Pînă la urmă, a nu fi că căcăcios înseamnă a păstra fecalele în tine, a închide ochii în faţa reziduurilor din viaţa ta, a refuza să le elimini, a nu face nimic atunci cînd simţi că trebuie să faci ceva, a ascunde gunoiul sufletului sub preşul unui confort aparent, a reţine în tine emoţiile excremenţiale care nu lasă loc iubirii. Ar fi o lipsă crasă de curaj, ca să ne întoarcem la cuvîntul care a călăuzit discuţia nopţii respective, stipulat de toastul de început. Nici nu vreau să îmi imaginez ce se poate întîmpla la o explozie a unui om care refuză defecarea, pentru că o astfel de explozie este ineluctabilă în termeni de supravieţuire. Ca să nu mai vorbim de o eventuală implozie. Să sperăm că cei care refuză defecarea nu fac altceva decît să replice comportamentul pe care psihanaliştii de la Freud încoace l-au detectat la copiii care, inconştient, amînă pînă la ultima limită posibilă satisfacerea acestei nevoi, tocmai pentru a obţine o plăcere mai mare.
Avînd în vedere toate cele de mai sus, nu apelativul de căcăcios m-a pus pe gînduri, ci acela de inteligent. Despre ce inteligenţă vorbim? Am o prietenă şi o relaţie specială cu aceasta, care în ultimul timp e preocupată de diferenţa dintre IQ şi EQ. Probabil scorul obţinut la testul de IQ a făcut-o să se întrebe dacă nu cumva inteligenţa ei emoţională nu e mai importantă decît orice altceva. Am încercat să-i spun că nu contează, inflaţia de sinapse din mintea ei şi haosul acestora fiind atît de atrăgătoare, încît nu cuntează dacă ele sînt apanajul unei gîndire logice a IQ-ului sau a gîndiri asociativă dată de EQ. Nici nu ştiu dacă să-i spun despre întreaga teorie care se configurează în jurul unui alt fel de inteligenţă, una spirituală, creatoare şi care încalcă regulile logicii, care ar putea fi măsurată cu un SQ, de data asta.
Cartea care m-a inspirat pentru acest articol spune că, de fapt, o astfel de inteligenţă nu poate fi cuantificată, neputînd aplica aici un indice “liniar, logic şi raţional” (p.335). O recomand, e o carte ciudată, scrisă de un tandem de autori, un filozof şi un psihoterapeut, fiind deci un amestec bipolar de întrebări fără răspuns şi repere precise. Are şi poze, inclusiv un grafic mi-a atras atenţia, fiind expus ca o mandala cu titulatura de “Lotusul Sinelui” (p.201), care aduce laolaltă tipurile lui Holland – convenţional, social, investigativ, artistic, realist, întreprinzător; motivaţiile lui Catell – spirit gregar, parentală, explorare, sex/creativitate, constructivă, afirmare de sine; arhetipurile lui Jung – tribul, marea mamă, călăuza, preoteasa, eroul, marele tată); şi, bineînţeles, nelipsitele chakre…
Apropo de repere, se oferă totuşi cîteva căi de atac pentru o posibilă evaluare a SQ-ului, căi pe care le-aş putea desena şi pe o hartă a iubirii: datoria, ocrotirea, înţelegerea, transformarea personală, fraternitatea, lider în serviciul celorlalţi. Sînt aici şi cîteva întrebări, pe care aş vrea să le pun persoanei care a propus “curajul” în acel toast, şi nu aş vrea, în acelaşi timp: “Ai renunţat din durere, umilinţă sau cinism?” “Intr-o relaţie intimă, poţi fi deschis şi sincer în legătură cu subiectele delicate?” “Ai vreo decizie în aşteptare? Ce ar trebui să ţi se întîmple ca să avansezi în legătură cu asta?” “Există vreo formă afectivă pe care încerci să o eviţi?”
Eu nu aş avea nevoie de un test de SQ. Pot să declar despre mine, cu o modestie lejeră şi pioasă, că am o inteligenţă spirituală superioară, avînd în vedere că orice cuvînt rostit de persoana de care sînt îndrăgostit – inteligent, căcăcios, sau oricare altul – mă face să o iubesc şi mai mult.
Epilogul alegoric pentru „Inteligent și căcăcios”
A fost odată, demult, un împărat care avea o fată nespus de frumoasă. Era atît de frumoasă încît niciun bărbat nu se putea uita la ea, fără ca în clipa imediat următoare să nu se strice la stomac. De aceea, împăratului îi era imposibil să o mărite, deşi cei mai viteji războinici, cei mai nobili prinţi şi chiar şi cei mai nefericiţi mizerabili au încercat să o privească, pentru a-i cere mîna.
Intr-o bună zi, împăratul a apelat la un Oracol, care să-i spună ce să facă cu această nemaiîntîlnită situaţie. Oracolul i-a spus că doar un om cu o inteligenţă sclipitoare o va putea lua de nevastă pe prinţesa a cărei frumuseţe avea acel efect ciudat asupra corpului oricărui bărbat. A doua zi, împăratul a dat sfoară-n ţară, ca cei care se consideră cei mai inteligenţi din lume să se prezinte la palat, iar acela dintre ei care va reuşi să privească frumuseţea prinţesei o va putea lua de nevastă, împreună cu jumătate din averea sa, bineînţeles.
Trei bărbaţi s-au prezentat la această convocare.
Primul a privit-o îndelung, şi se părea că o poate privi la nesfîrşit. Prinţesa l-a întrebat: Cum de tu poţi să mă priveşti? El a răspuns: Logica şi raţiunea îmi spun că frumuseţea ta nu poate fi atît de mistuitoare încît digestia privitorului să fie afectată.
Al doilea a privit-o şi el îndelung. Prinţesa l-a întrebat acelaşi lucru, iar el a răspuns: Eu sînt în măsură să asociez frumuseţea ta nemăsurată cu cel mai puternic leac digestiv.
Al treilea privea în pămînt, cu capul plecat. Prinţesa l-a întrebat: Tu de ce nu mă priveşti? Ti-e frică cumva de efectele frumuseţii mele? El a răspuns: Nu am nevoie să te văd pentru a şti cît eşti de frumoasă. Eu nu pot vedea frumuseţea, dar o pot percepe.
Povestea spune că prinţesa l-a ales pe ce-l de-al treilea, şi au trăit fericiţi şi mai trăiesc şi astăzi. Povestea mai spune că inteligentul nostru se mai strică, din cînd în cînd, la stomac, alături de preafrumoasa prințesă.