Omul și sacrul / Roger Caillois; Ed. Nemira, 2006
În fiecare capitol al acestei cărți, analiza se bazează pe comparația dintre profan și sacru. Și totuși, titlul cărții nu este ”profanul şi sacrul”, ci “omul și sacrul”. Deci, fără să fie nevoie de explicații suplimentare, omul este așezat în zona profanului. Ca în gluma aceea subtil naționalistă – România e superbă, păcat că e locuită – aș putea şi eu spune: Iubirea e sublimă, păcat că se manifestă în oameni.
Aflăm din această carte că oamenii sînt fascinați și în același timp terifiați de sacru; la fel se întîmplă cu modul în care percep iubirea și mai ales cu modul în care se comportă cînd au de-a face cu ea. Omul nu poate rezista în fața unui sentiment atît de puternic, care îl catapultează din cotidian atît de aproape de divinitate, de moarte, de viață atît de intensă încît fiecare moment pare a fi momentul ultim al vieții sale. De aceea, un om, odată ce se simte împresurat de iubire face tot ce e posibil, de cele mai multe ori fără să-și dea seama, să reprime acest sentiment, ca un reflex de supraviețuire, apoi îl caută pe următorul, pentru a regăsi iar lupta reprimării – și tot așa, la nesfîrșit, sau, mai bine zis, pînă la sfîrșit. Preferăm să adoptăm senini un fel de laicism emoţional, în detrimentul efortului pentru o sacralizare a cuplului care dezvoltă și concepe viaţă nouă şi idei noi pentru succesiune, mai mult decît blazare, a cărnii care face dragoste, mai mult decît sex, a banalităţilor cotidiene care ascund o estetică atît de complexă, atît de clar vizibilă prin schela plictisului lor aparent.
Oamenii se îmbată din cupa unei așa-zise autoeducații emoționale. Se simt mai bogați cu fiecare lecție învățată din iubirile anterioare, mereu anterioare. Nu se aplică o lecție învățată din iubire pentru acea iubire, pentru a o îmbogăți și pentru a descoperi forme noi de desăvîrșire. Dacă ar face asta, acea iubire a lor ar fi și mai puternică, deci și mai copleșitoare. Șocul emoțional care a generat o lecție de frumusețe a fost deja prea puternic; de ce să continuăm acolo, de ce să facem loc pentru cine-știe-ce alt șoc, poate și mai puternic? Așa că oamenii consideră că nu se pot folosi de aceste lecții decît pentru iubirile care urmează. Mai mult, ne antrenăm și cu lecțiile învățate de alții, credem că alții ar putea ști mai bine decît noi ce e mai bine pentru noi, alții ar putea ști mai bine decît noi cum trebuie să ne trăim viața. Indiferent ce s-ar întîmpla, vom putea arunca responsabilitatea, simplu și fără remușcări, pe ceilalți, sau pe faptul că experiențele anterioare nu ne-au oferit chiar toate lecțiile pentru a face față noilor provocări.
Astfel, se neagă sublimul iubirii, ea devine doar un simplu proces pe care se poate face management. Caracterul contractual al căsătoriei se mută în sfera dragostei. Nu mai formăm un “unu” în căutarea androginului pierdut, ci avem o “relație”, formăm o “companie” în care ne atribuim roluri de toate felurile: familiale (mamă/tată – copiii noștri sînt supuși la eterna întrebare, “pe cine iubești mai mult?”, pentru că îi lăsăm să ne perceapă separat); erotice (măsurate în frecvențe pe care apoi le comparăm cu ale celorlalte companii/relații, pentru care există benchmark-uri, puncte de referință); practice (sîntem hiper-inventivi cînd vine vorba de a crea jocuri prin care controlăm alternanța pentru “cine duce gunoiul” sau “cine spală vasele”).
Nu ne mai îndrăgostim, ne combinăm. Nu ne mai facem iubiți, cerem celuilalt să ne iubească și să ne accepte așa cum sîntem, cerem altora ceea ce noi înșine nu sîntem capabili să facem cu alţii. Nu (ne) mai dăruim, construim strategii specifice schimbului, apoi sîntem perpetuu ocupați cu evaluarea ecuației cîștig-cîștig; dacă intervine de prea multe ori cîștig-pierdere, spargem compania, rupem relația. Ce poate fi mai eficient decît această abordare a trecerii noastre prin lume?
Și toate astea se întîmplă cu un singur scop: să rămînem în zona confortabilă a profanului, acolo unde Caillois ne situează în cartea lui. De ce ne-am complica cu emoții pe care nu le înțelegem? De ce ne-am abandona în sfere care ne depășesc? De ce am atribui definitiv acel har misterios iubirii pe care o simțim? Putem la fel de bine să facem economie de har, pentru o “relaţie” viitoare, în care poate vom avea curajul să îl investim pe bune.
Poate vei spune că tu nu ești așa. Vei spune că tu nu bagi capul în nisip, în timp ce celălalt ți-o trage pe la spate, pentru că, inevitabil, așa cere poziția în care te afli. Vei spune că tu ai curajul să iubești. Încearcă totuși să te întrebi dacă nu cumva e doar o mișcare acrobatică; doar o vrie a avionului pe care îl pilotezi, care se va redresa la o simplă mișcare a manetei; doar o bravură de sport extrem, asigurat fiind cu sisteme multiple de siguranță; doar o disponibilitate la sacrificiu care se manifestă într-un mediu sigur, de joc virtual. Imaginează-ți un șoc puternic în iubirea ta. Ce faci? Rămîi acolo sau pivotezi? Alegi respectul și puritatea cu riscul asumării interdictelor asociate lor, sau te înarmezi cu ustensile de curățenie pentru a îndepărta impuritățile pe care ți le asumi în numele unui confort fără sens? Îți poți da seama de diferența dintre libertatea pe care ți-o oferă virtutea iubirii, respectul și etica ei provocatoare, și libertatea pe care ți-o oferă îndepărtarea lor și confortul propriului tău ego? Spune că da, te rog! Răspunde sincer la toate întrebările de mai sus și spune apoi că tu ai curajul să iubești! Între energie și inerție, alege energia. Între paroxism și atonie, alege paroxismul. Alege dezlănțuirea în detrimentul activității reglate, concentrarea în detrimentul dispersiei. Pentru că, oricum, nu vei scăpa de inerție, nici de dispersie sau reguli, dar nu rata oportunitatea pe care ți-o oferă iubirea, aceea de a trăi și sărbători momente sacre care suspendă timpul, care estompează necestățile banale sau complexe ale vieții profane – acea viață depre care putem decreta, escatologic şi fără riscul de a greși, că este trecătoare.
Epilogul alegoric pentru „Managementul iubirii”
Odată, demult, oamenii erau foarte nefericiți. Un haos general stăpînea lumea. Unii au încercat tirania, alții democrația, alții au încercat diverse combinații, nicăieri însă nu s-a găsit echilibrul fericirii. În toate ținuturile lumii se scriau milioane de pagini cu reguli și legi, tomuri întregi de învățături și sfaturi, în încercarea disperată de a lăsa loc iubirii să pună ordine în lucruri, între oameni.
Într-o bună zi, un înțelept și-a făcut apariția. Înțeleptului îi plăcea mult numărul 10. De aceea, a construit un set de 10 porunci, care să înlocuiască milioanele de reguli scrise și nescrise cu care se chinuiau toți. Oamenii l-au vizitat pe înțelept, înțeleptul i-a vizitat pe oameni, astfel că cele 10 porunci au intrat în casele tuturor, și lumea s-a transformat într-un loc mai bun, plin de fericire, liniște și iubire.
Apoi, într-o altă bună zi, un al doilea înțelept și-a făcut apariția. Acestuia îi plăcea mult cifra 5. De aceea, el putea construi cîte un set de 5 reguli pentru orice problemă pe care oamenii o întîmpinau. Acest înțelept a avut mulți adepți, profesori, terapeuți convenționali sau neconvenționali, bloggeri, toți îmbrățișînd metoda înțeleptului, toți construind pentru sine și pentru alții seturi de 5 reguli pentru orice: “5 sfaturi pentru o căsnicie perfectă”, “5 poziții erotice pentru o viață sexuală împlinită”, “5 jocuri casnice pentru o conviețuire fericită”, și așa mai departe. Oamenii au renunțat la cele 10 porunci, era mult mai eficient să respecți doar 5 reguli, în loc de 10, cu același efect – fericirea absolută.
Apoi, într-o altă zi, a apărut al treilea înțelept. Lui îi plăcea foarte mult cifra 0, și întreg conceptul din jurul acesteia. El le-a spus oamenilor că pentru a fi fericiți nu e nevoie de nicio regulă, atîta timp cît există iubire. Incîntați de faptul că pot reduce numărul de reguli de la 5 la 0, că practic le pot elimina cu totul, oamenii au adoptat imediat promisiunea pe care înțeleptul le-a oferit-o. Nimic nu poate fi mai eficient decît să fii fericit fără să respecți vreo regulă. Nu trebuia decît să iubească. Simplu. Însă, lipsiți de reguli, sfaturi și porunci, oamenii au rămas fără repere, au creat din nou haos, dezordine şi ură, așa că au reînceput să scrie milioane de tomuri cu legi și regulamente, și au devenit la fel de nefericiți ca înainte de primul înțelept. Iubirea nu le-a fost de-ajuns.
Poate ați observat că în această poveste se vorbește de 3 înțelepți. Probabil că povestitorului îi place mult cifra 3. Și probabil că ar folosi-o, dacă ar ști că acest lucru ar ajuta oamenii să-și găsească fericirea; pentru că, e clar, iubirea nu este de ajuns.