Strategiile fatale / Jean Baudrillard; Ed. Polirom, 1996
Îl recitesc întotdeauna pe Baudrillard cu mare plăcere. Îmi permit chiar să reformulez titlul cărții de mai sus pentru a da titlu acestui text. Mi se pare destul de ușor să privesc un strateg care o dă în bară și să văd de fapt un negociator față în față cu destinul său.
Revin mereu la Baudrillard pentru modul în care scrie, pentru felul în care alege să argumenteze o idee, folosind o avalanșă de alte idei, care se cer la rîndul lor argumentate. Cartea propusă aici este, în esență, despre transparență și obscenitate. Despre obscenitete, dar nu în sensul ei ordurier, ci avînd o destructurare etimologică cu sensul de în spatele scenei, adică ceea ce nu se vede atunci cînd se arată prea mult. Şi despre obezitate, despre asemănarea dintre fast-food şi fast-culture. Îmi vin în minte imaginile cu citate care au atît de mult succes pe facebook, idei multe, neexplicate, idei pe care să le asimilăm repede, fast, care creeaza în noi o obezitate de sensuri, care le anulează, ca orice exces. Îmi place Baudrillard şi pentru că nu cade în capcana trendului slow, care vrea să rezolve o extremă cu alta.
Din toată avalanşa de idei din această carte nu am ales niciuna pe care să o disec, aşa cum am făcut pînă acum aici, ci am ales stilul lui de a le prezenta, pe care îl împrumut, alături de cîteva cuvinte, pentru cîteva dintre ideile mele:
Am fost fericit.
Am crezut că am la dispoziția mea toate sensurile vieții, dar aveam unul singur. Cu alte cuvinte, am fost mai fericit decât credeam.
Credeam că iubesc pentru că puteam să iubesc. Nu mi-am dat seamă că, de fapt, iubeam pentru că îmi doream să iubesc. Nu-i cred pe cei care spun acum că nu mai pot iubi. De fapt, ei nu vor să mai iubească.
Am crezut în adevăruri, acum cred în modele. Spuneam adevărurile care îmi convin, acum le spun pe cele care mă condamnă.
Am crezut în frumusețe absolută, acum cred în modelare continuă. Am crezut în frumusețea imuabilă a iubitei, acum cred în modelarea imperfectă și imprevizibilă a părului ei.
Am încercat mereu să învăț din greșeli, dar abia acum încerc să mi le predau.
Mi-am găsit un echilibru moral, acum îmi construiesc o morală a echilibrului.
Am căutat mereu motive, acum mă regăsesc în laitmotive.
Am căutat cuvinte pentru gîndurile mele, acum fiecare sunet, chiar şi nearticulat, capătă sens.
Ştiam clar cine sînt, ce reprezint, cum gîndesc, acum ştiu foarte clar cum şi ce nu sînt.
M-am distanțat de propriul sine, pentru a vedea limpede lucrurile, din postura de observator. Mă folosesc acum de propriul sine, pentru a-mi etala natura iubirii mele observatorului care va dori să o vadă.
Mă lăsam în seama infinuturilor, acum explorez graniţa dintre ele, fiind pus în situaţia de a plăti vamă, din plin.
Abandonului îi atribuiam un rol de regăsire de sine. Acum văd în abandonul tău o denigrare de sine.
Vedeam în moarte un om care dispare; acum, în fiecare om care dispare văd moartea unui univers.
Am recitit ceea ce am scris mai sus și mi se pare că nu am scris încă nimic.
Dintr-o anumită perspectivă, m-am schimbat. Din toate celelalte, încă sînt fericit. Și, ca toți oamenii de pe acest pământ, sînt mai fericit decât cred că sînt.
Epilogul alegoric pentru „Negocieri cu destinul”
Dintotdeauna, oamenii au avut o credință comună, de netăgăduit, aceea că destinul fiecăruia este deja scris, că nimic nu poate schimba cursul evenimentelor din viața lor, aşa cum Dumnezeu le-a aranjat pe făgaşul lumii pe care a creat-o.
Într-o bună zi, un om pe nume Adam, mai curajos din fire, poate cel mai curajos dintre toți oamenii, s-a hotărît să înfrunte destinul. Din acel moment el făcea totul invers. La o răscruce de drumuri, dacă întreg contextul îi spunea că trebuie să meargă spre dreapta, el mergea spre stînga. Dacă îi era poftă de ceva dulce, el mînca sărat. Dacă i se recomanda să citească o carte, el se apuca să scrie una.
Şi tot aşa, pînă într-o altă zi, cînd a cunoscut o femeie nespus de frumoasă, pe nume Eva, de care s-a îndrăgostit nebuneşte. Pentru a înfrunta destinul, el trebuia să aleagă să nu desăvîrşească iubirea lor, doar că aceasta era parcă mai puternică decît orice, chiar şi decît misiunea vieții lui, aceea de a se împotrivi predestinării sale. Cu toate acestea, Adam a reuşit să îşi ascundă sentimentele, reuşind astfel să o alunge pe Eva din sufletul lui, chiar înainte ca ea să se cristalizeze acolo, aşa cum le era dat. Această întîmplare l-a făcut pe Adam să îşi continue viața inversă pe care şi-a propus-o, într-o linişte confortabilă, deşi de-atunci a simțit mereu că îi lipseşte ceva, o jumătate care să îl completeze sau poate doar o coastă, a ştiut că ar fi trebuit să facă măcar o excepție în disputa lui cu ineluctabilul destin.
Ceea ce nu ştia Adam, pentru că povestea de mai sus nu o spune, este că Dumnezeu, deşi a creat destinul, a pierdut apoi controlul lui, lăsîndu-l pe mîna oamenilor. Oamenii însă nu şi-au dat seama niciodată de asta, de aceea ei se împart acum în două, unii care se lasă orbeşte în seama lui şi alții, ca Adam al nostru, care i se împotrivesc. Iubirea va triumfa atunci cînd oamenii îşi vor chema destinul la masa negocierii, pentru că, atenție, acum vă spun un mare secret: destinul este dispus să (re)negocieze toate clauzele (pre)scrise de către Dumnezeu.