Cartea cărților pierdute / Stuart Kelly, Ed. Nemira 2007
Savuroasă carte, scrisă de un om care de la 15 ani a fost pasionat de texte incomplete, manuscrise distruse înainte de publicare de către ignoranți sau chiar de către autorii lor, dispărute în catastrofe sau ascunse în biblioteci private.
Trebuie să citez şi să comentez cîteva fragmente, cu scopul de a sugera că unele lucruri, cele pe care nu putem pierde niciodată, le considerăm pierdute, intenționat, pentru că renunțăm la ele deliberat, sau le considerăm pierdute pentru că avem nevoie de aventura perpetuă a căutării:
„O carte pierdută lasă loc de visare la posibile desăvîrşiri.” (p.16)
Aş putea să spun vreodată că dacă am pierdut femeia pe care o iubesc, am pierdut şi iubirea pentru ea? Dimpotrivă, voi avea la dispoziția reveriei mele o infinitate de desăvîrşiri posibile pentru iubirea noastră.
„Şapte cetăți […] au pretenția de a fi locul de naştere a lui Homer, deși, merită subliniat, toate au făcut asta după moartea lui.” (p.25)
Dar poate că Homer nu a ştiut nici el unde s-a născut. Nu ştii unde te naşti. Ți se spune mai tîrziu unde te-ai născut, există martori, evenimentul se înregistrează, se autentifică într-un certificat. La fel, nu ştii cînd apare iubirea vieții tale, deşi fiecare din iubitele tale vor pretinde, după ce idilele s-au fi consumat, că ea a fost aceea. Există însă o şansă de a afla misterul, există un martor, unul singur, care îți poate confirma iubirea vieții tale: chiar ea. Femeia vieții tale poate fi martorul decisiv, cea care nu are nevoie de depoziții pentru confirmare, cea care, pur şi simplu, te iubeşte pînă la capăt. Ar fi rezonabil deci să considerăm că Homer s-a născut chiar în cetatea în care a murit.
„Cine a scris Biblia? […] Prin profeție, inspirație şi ocazional dictare ostentativă, Dumnezeu vorbeşte, dar Omul scrie.” (p.37)
Ok, înțeleg că Dumnezeu este Iubire și îți vorbește fără încetare. Cel mai greu însă este să (te) asculți.
„[Confucius] Nu a pretins că doctrinele lui ar fi de proveniență divină şi nici nu a susținut că afirmațiile lui ar fi rezultatul unei cercetări a principiilor primordiale. Cea mai plauzibilă analogie ar fi aceea cu o programă şcolară.” (p.48)
Se pare că armonia confucianistă s-a manifestat deja, un comentariu la acest fragment fiind deja scris, înainte ca fragmentul să fie citit şi citat, în articolul meu anterior, Managementul iubirii, şi mai ales în epilogul alegoric al acestuia.
„Jertfele se recomandă să constea în animale grase, dar Muzei îi merge cel mai bine cînd îşi păstrează zveltețea.” (p.94)
Iată eternul conflict dintre nevoia noastră bizară de a ne sacrifica în numele iubirii, similară ofrandelor pe care le pregătim zeilor, şi nimicul pe care şi-l doreşte persoana iubită, sau lipsa de nevoi a nemuritorilor zei pe care îi adorăm.
„Aproape fiecare aspect din Despre sublim generează o stare de instabilitate.” (p.106)
Asta pentru că lipsesc pagini din opera lui Longinus, filozoful şi retorul care a scris Despre sublim. Dar, chiar dacă am fi avut toate paginile la dispoziție, am fi putut oare să ne găsim o stare de stabilitate în sublim? Mai ales că definiția care s-a păstrat de la Longinus pentru sublim este „ecoul măreției spiritului”. Poate e mai bine că acele pagini pline de explicații suplimentare lipsesc: avem astfel pe ce să aruncăm vina.
„Mahomed avea să aibă cu regularitate asemenea revelații înfricoșătoare, ținînd seama că toate aya şi sura care alcătuiesc Coranul au fost date lumii prin gura lui.” (p.140-141)
Aya reprezintă fiecare din versetele Coranului, iar sura reprezintă fiecare din capitolele lui. Am trecut prin încîntătoarea experiență pe care, involuntar, am numit-o aya; aş vrea acum să mă opresc într-una pe care aş putea să o numesc sura…
“Viaţa toată mi-am trăit-o fiind răbdător; voi avea nevoie de altă viaţă ca să mă bucur de culegerea acestor roade.” (Ahmad ad-Daqiqi, p.145)
Mda, sigur… Atunci voi comenta asta într-o altă viaţă…
„Scopul aventurii lui Don Quijote, mai mult decît țelul de a o găsi pe frumoasa Dulcinea, este acela de a demonstra că cinicii nu au dreptate.” (p.184)
Dar făra motivația primă de a o găsi pe frumoasa Dulcinea, aventura nu ar fi avut loc niciodată. Toate basmele poziționează eroul lor în călătorii inițiatice, fie pentru a dovedi Cosînzenei că merita iubirea ei, fie pentru a o salva din lanțurile vreunei creaturi, un zmeu sau un balaur cu un numar anume de capete. Şi, da, tot ceea ce fac aceşti eroi în drumul spre iubitele lor are menirea de a demonstra că cinicii nu au dreptate, că se poate şi altfel, că încrederea se cucereşte, nu se primeşte prin notificare sau delegare.
„Shakespeare este limbajul însuși, difuz, mereu-prezent, în flux constant, şi am putea citi mult mai multe rînduri de el, dacă ochii noştri ar fi atît de pătrunzători, încît să vadă cuvintele drept ceea ce sînt.” (p.203)
Textul face referire la faptul că Shxpr, colaborînd cu mai mulți autori, şi-a adus contribuția şi în piesele altora, doar că nu ştim cu exactitate care sînt replicile lui. Dar ceea ce frapează cel mai mult este oribila probabilitate ca unele din piesele lui să se fi pierdut, ca de exemplu Love’s Labour’s Won (Folositoarele chinuri ale dragostei). Spaima tuturor este că s-a pierdut exact opera a cărui titlu se poate interpreta că „merită să suferi din dragoste”… Nu înțeleg această spaimă, tot ce a scris Shakespeare respiră asta. Pe mine m-ar fi convins, chiar dacă din opera lui s-ar fi păstrat doar un singur vers.
“Manuscrisele nu ard, scria Mihail Bulakov în marea sa operă Maestrul și Margareta, chiar dacă, în postura de biograf al lui Moliere, știa că scrisorile și lucrările nepublicate ale eroului său […] fuseseră aruncate pe foc.” (p.238)
Iată un exemplu elocvent de gîndire pozitivă. Probabil se gîndea că opera rămasă disponibilă a lui Moliere e de-ajuns pentru a valida paradoxul unei hîrtii care nu poate fi arsă de focul pe care a fost aruncată. Așa cum nu poți arde o iubire, chiar dacă ea nu mai există, mistuită fiind de o anume suferință.
„[volumul] se încheie cu una dintre cele mai celebre acțiuni rămase în suspensie în una dintre nu mai puțin celebrele fraze lăsate neterminate din istoria literaturii: Aşa că, atunci cînd am întins mîna, am prins-o pe Cameristă de…” (p.274)
Probabil că fraze celebre neterminate ca aceasta a condus către literatura colaborativă, în care mai mai mulți autori contribuie la acelaşi text, sau la genul de literatură interactivă, în care însuși cititorul decide cum trebuie să continue intriga. Fraza neterminată din citatul de mai sus (aparținînd lui Laurence Sterne) are savoarea unei iubiri întrerupte, care adaugă vieții un mister intangibil, deşi întinzi mereu mîna către el, precum şi o dorință nebună de a continua povestea.
„De cît timp e nevoie pînă ca speranța să pălească devenind resemnare, iar apoi acceptarea sorții să se fărîmițeze în deznădejde?” (p.352)
Un alt citat pe care îl voi lăsa necomentat, pentru că pur și simplu nu știu să răspund la o astfel de întrebare, oricum mult prea retorică. În ceea ce privește acceptarea sorții, însă, am comentat deja despre luptă vs. abandon, în epilogul alegoric pentru Negocieri cu destinul.
„Cheltuielile din prezent și investițiile din trecut depind ambele poate de ratele de schimb viitoare, aceasta fiind singura modalitate de a estima suficient de corect riscurile lor” (T.S. Eliot, p.407)
Iată și un citat dintr-un scriitor care toată viațaa avut un job în bancă, și care voia să scrie o lucrare cu titlul „Literatura și comerțul exterior”, ca și cînd s-ar putea forța o astfel de alăturare de termeni într-o operă literară sau științifică. Cheltuim mult într-o dragoste, forțați poate și de investițiile amoroase făcute în trecut. E nevoie însă de o întîlnire viitoare pentru a le comensura, pentru a evalua și reporta profitul emoțional al schimburilor dintre un bărbat și o femeie, pentru a aplica o rată de schimb care să confirme sau nu, în acel moment viitor, estimările pe care le-am făcut sau le facem acum cu privire la cursul vieții noastre. Despre riscurile pe care ni le-am asumat și ni le asumăm, doar curajul poate să-l gestioneze fără să ne încremenească în perplexitate.
Epilog alegoric pentru „Pierderi deliberate”
Odată, demult, în întreaga lume exista o singură bibliotecă, în care se păstrau toate cărţile scrise pînă la acea vreme. De ea se ocupa bibliotecarul împreună cu iubita lui, fericiţi că au la dispoziţie cunoaşterea universală. O singură problemă aveau: lipsea o carte dintr-o anumită colecţie. Nimeni nu ştia cum s-a pierdut acea carte, dar regăsirea acestei cărţi lipsă a devenit misiunea supremă a celor doi bibliotecari.
După un timp, bibliotecarul a pierdut-o pe iubita lui. Nu se ştie precis motivul despărţirii lor – neatenţia sau ignoranţa lui, nerăbdarea sau ignoranţa ei, sau toate acestea la un loc. Bibliotecarul a rămas singur şi nefericit, însă şocul acestei pierderi l-a îmbogăţit cu o inspiraţie miraculoasă, astfel că s-a apucat să rescrie cartea care lipsea din colecţie. O voce parcă de nicăieri îi dicta fiecare cuvînt, astfel că în numai cîteva zile cartea a fost gata. Biblioteca era, în sfîrşit, completă. Misiunea era îndeplinită pentru bibliotecar, însă această împlinire nu l-a ajutat deloc să scape de suferinţa pierderii iubitei, dimpotrivă.
Povestea spune că iubita bibliotecarului, departe de acesta, încă mai caută acea carte pierdută, încă mai simte că ceva lipseşte din viaţa ei, că misiunea nu s-a terminat pentru ea.