Cea mai frumoasă istorie a lui Dumnezeu / Jean Bottero, Mark-Alain Ouaknin, Joseph Moignt; Art, 2008
„Beauty, whether moral or natural, is felt more properly than perceived.” David Hume – An Enquiry Concerning Human Understanding
Am găsit acest citat într-un studiu despre nesfîrșitul conflict dintre un raționalist și un empirist (Markie, Peter, „Rationalism vs. Empiricism”, The Stanford Encyclopedia of Philosophy), adică între cel care crede că putem dobîndi cunoaşterea independent de experienţele pe care le trăim şi cel care susţine că experienţele reprezintă sursa ultimă a întregii noastre cunoaşteri. Privind conflictul dintre cei doi, se generează aceleaşi substanţe ca la vizionarea unui meci de box. Doar că în cazul celor doi nu va exista niciodată un cîştigător, şi totul devine extrem de distractiv atunci cînd fiecare dintre ei înclină să pună adevărul undeva la mijloc, dar fără să renunţe definitiv la a trage spre sine concluzia confruntării. In final se pare că amîndoi sînt cîştigători, de aceea vei putea recunoaşte uşor un raţionalist după centura de campion cu diamante pe care o poartă, cu mîndrie, pentru a-și etala capacitatea de a cristaliza în jurul unei idei, iar un empirist după centura cu rubine, pentru a arăta lumii vibrațiile vieții prin intermediul reflexiilor (și reflecțiilor) roșii pe care le oferă pietrele de la cingătoare, la lumina soarelui.
Sper să nu vă întrebaţi de ce încep un text despre o carte cu un citat din alta, pentru că nu aş putea să vă răspund. O altă întrebare care m-ar putea bloca ar fi: “De ce, dintre toate femeile din lume, m-ai ales tocmai pe mine?”. Despre acest blocaj voi scrie în continuare, presupunînd că mi-l pot asuma dacă îl explic, presupunînd că aș ști cu precizie centura la care să apelez în acest caz, diamante sau rubine.
Încerc să desprind un răspuns din cartea pe care am ales-o ca referință pentru acest text, mai exact din primul capitol al ei, “Dumnezeul Bibliei”, care face referire la divinitatea unică. Încerc astfel să fac o comparație cu femeia unică din viața unui bărbat, sau invers.
Cum au trecut oamenii de la politeism la monoteism, de la mai mulţi zei la unul singur? Păi, se pare că Moise a propus o cale de mijloc, un henoteism – “nu negi existenţa celorlalţi zei (deci politeismul există în continuare), dar nu îl venerezi decît pe unul singur, toţi ceilalţi îţi sînt indiferenţi, inexistenţi.” (p.19). Ce tare! Trebuie doar să înlocuiesc în acest citat cuvîntul “zei” cu “zeiţe”, plus cîteva recolerări de la masculin la feminin şi gata, pot să definesc modul în care funcţionez eu, modul în care iubesc şi trăiesc.
Totuşi, de ce au făcut oamenii asta? De unde atît de mult curaj, să renunţe la pleida de zei atît de puternici, pentru a se dedica unuia singur, atotputernic? De ce, dintre toate femeile din lume, un bărbat alege o singură femeie, şi de ce chiar pe aceea?
Chiar şi în politeism, un zeu ieşea mereu mai mult în evidenţă, în anumite comunităţi, din considerente utilitare, de cele mai multe ori; aşa cum membrii unui trib îşi alegeau totemul, în funcţie de cea mai importantă necesitate care trebuia satisfăcută. Cu alte cuvinte, un zeu era întotdeauna mai zeu decît ceilalţi, dacă putea rezolva o problemă practică mai bine decît ceilalţi.
De exemplu, într-o zonă secetoasă, cel mai „șmecher” zeu era cel al ploii. Poate de aceea bărbaţii consideră că cea mai „șmecheră” femeie este cea sexy, bine proporţionată şi atrăgătoare, care poate rezolva cel mai bine o nevoie sexuală concretă. Si invers e valabil, şi femeile au criteriile lor prin care evaluează un bărbat ca fiind mai bărbat decît ceilalţi. Cu toate acestea, oamenii nu se îndrăgostesc neapărat pornind de la aceste nevoi. Se întîmplă des să auzim de la prietenii noştri că “dragostea e oarbă”, atunci cînd nu sînt de acord cu consortul/consoarta cu care ne plimbăm în parc. Chiar şi în alegerea zeului într-o zonă secetoasă, se întîmpla des ca oamenii să nu aleagă neapărat zeul ploii, ci unul conex, avînd un rol mai amplu de consilier, de exemplu zeul fertilităţii, pentru că nu e de-ajuns să plouă pentru ca pămîntul să rodească. Dimpotrivă, dacă se concentrau prea mult pe venerarea ploii, efectele ar fi putut fi dezastruoase pe un pămînt sterp – inundaţii letale sau potopuri mitice. Chiar şi în această zonă doctrinară, un consultant poate avea un rol decisiv, mai important decît cel al conducătorul unui grup. Zeus să ne lase, să-l bage în şedinţă pe zeul ploii, cît vrea, iar noi să ne alegem un zeu-consilier, care e capabil să gestioneze sinapsele dintre toate graţiile divine ce ne vor călăuzi în viaţă. De aceea un bărbat spune despre femeia pe care o iubeşte că în ea regăseşte graţia şi delicateţea tuturor femeilor din lume, iar o femeie spune despre bărbatul pe care îl iubeşte că în el îi poate regăsi pe toţi bărbaţii din lume.
Un alt exemplu: dacă auziţi cuvintele “Egiptul antic”, care este primul zeu care vă vine în minte, pentru a face o asociere? Ra – zeul soarelui. Clar. Asta pentru că un anumit faraon l-a ales pe el, din anumite motive, iar influenţa pe care a avut-o în acele vremuri i-a făcut pe scribi să îl menţioneze mai des, chiar dacă poporul egiptean nu era neapărat de aceeaşi părere. De ce acel faraon a ales tocmai zeul soarelui ca zeu preferat, numai el ştie, “iubirea e oarbă”, iar soarele te poate orbi foarte tare.
Și un ultim exemplu: grecii, care ignorau actele religioase şi îşi creau proprii zei din ideile lor filozofice. Grecii ăştia aveau multe idei, deci şi foarte mulţi zei. Totuşi, unii zei erau mai zei decît ceilalţi. Pentru Platon cel mai zeu era conceptul de “Bine incomparabil”, iar pentru Aristotel, “Actul pur”. Deci pot compara unicitatea femeii pe care o iubesc atît cu o divinitate unică, dar şi cu un concept filozofic, cu o “entitate intelectuală, un ansamblu de noţiuni menite să explice raţional lumea” (p.21), acel concept care, venerîndu-l, îmi oferă şansa de a le examina pe toate celelalte, întru întregimea cunoaşterii.
Paranteză: Căutînd studii despre relațiile monoteism-monogamie și politeism-poligamie, am găsit pe un forum o întrebare care m-a distrat: “Monoteismul și monogamia sînt ambele nenaturale?”. Ce caută “ambele” în această întrebare? Cu alte cuvinte, cu siguranță una din ele este nenaturală, iar marea nedumerire este dacă ambele sînt nenaturale? Oricum am lua-o, întrebarea e forțată. E destul de greu să spui despre un sistem religios sau despre o credință religioasă că ar putea fi naturală sau nenaturală. Chiar și despre orice tip de “gamie” – căsătorie: este dificil să o încadrezi în sfera naturalului sau în afara ei.
Revin la comparația dintre monoteism și monogamie. Ceea ce vreau să scot de-aici de fapt este legătura dintre alegerea unui singur zeu în care crezi și apariția în viața ta a unei singure femei pe care o iubești.
Formularea – alegerea unui singur zeu în care să crezi – e doar parțial corectă. Zeul te alege pe tine, el alege pentru tine să crezi în el, chiar dacă ți se pare că această libertate îți aparține. “[…] despre acest dumnezeu mistrios nu puteai şti nimic altceva decît numele, singura realitate articulată de numele lui: cu alte cuvinte, că El există, că El este acolo, prezent.” (p.15). Atît trebuie să ştii, nu e nevoie de nimic mai mult.
In plus, un zeu unic nu are nevoie de nimic. Cînd ai mai mulţi zei, le aduci ofrande, cînd ai mai multe femei, ai mai multe cheltuieli… Tranzacţiile dintre om şi Dumnezeu, ca şi între amorezi, are două participări, a celui care adoră şi a celui care este adorat.
Iar atunci cînd subiectul adorat este unic nu trebuie decît să se respecte nişte norme morale pentru a demonstra respect, slujire, cinstire. Interesul privat se estompează în iubire, aşa cum el este anulat în decalog. Dacă citim toate cele zece porunci, vom vedea că, de exemplu, adulterul nu aruncă întreaga vină pe cel care înşală, ci şi pe cel cu care se înşală. Cel care înşală preacurveşte, iar cel cu care se înşală fură, îşi însuşeşte ceva ce aparţine altuia. Repet, un zeu nu are nevoie de nimic, dar nici muritorul care îl adoră nu are nevoie de nimic pentru a-l adora, de vreun decalog sau alt set de reguli, dacă într-adevăr e vorba de credință.
Nu spun că e uşor. Cel mai adesea, să iubeşti cu adevărat pare imposibil. Paradoxul din povestea lui Moise întăreşte această imposibilitate: popoarele nomade au plecat din Palestina spre Egipt, din cauza secetei. Apoi, în Egipt fiind, Moise a propus poporului său se întoarcă în Palestina, denumindu-l “Tărîmul Făgăduinţei”. Cum adică? De s-ar întoarce într-un loc secetos? Ce făgăduinţă te poate aştepta pe un tărîm pe care părinţii tăi l-au părăsit din cauza imposibilităţii de a supravieţui acolo? Cu toate acestea, oamenii se îndrăgostesc mereu şi mereu, în numele unei făgăduinţe niciodată respectate pînă la capăt. Poate te vei întreba ce legătură are această poveste cu alegerea unei anumite femei pe care să o iubeşti. Există una, pentru că Moise face un ocol, în drumul său dinspre Egipt spre Palestina, un ocol simbolic, pe muntele Sinai, pentru a se întîlni cu zeul său unic. Orice drum alegi, spre pierzanie sau spre tărîmul făgăduinţei, ai nevoie şi de escaladarea unui munte Sinai pentru a putea întîlni femeia sau bărbatul vieţii tale.
Oare tot ce-am scris mai sus e de-ajuns pentru a mă face înţeles cu privire la răspunsul pentru întrebarea “De ce, dintre toate femeile din lume, m-ai ales tocmai pe mine?” Nu știu cine a scris toate cuvintele de mai sus, raționalistul sau empiristul din mine. Poate tocmai de aceea coerența textului lasă de dorit. Ceea ce am vrut să spun, mai pe scurt, este că raționalistul crede și interpretează în nenumărate feluri divinitatea unică, empiristul crede și simte unicitatea ei, cu toate simțurile sale. Raționalistul din mine percepe cît ești de frumoasă, empiristul din mine simte frumusțea ta.
Și totuși, a fost o seară în care femeia pe care o iubesc m-a întrebat:
“De ce, dintre toate femeile din lume, m-ai ales tocmai pe mine?”
De ce mi-ar pune întrebarea aceasta? Poate pentru că ea, dintre toţi bărbaţii din lume, a ales pe altul? De ce ar vrea, atunci, să mă pună în încurcătură cu această întrebare? Nu eu mi-am ales zeița, ea m-a ales pe mine; ea a ales, pentru mine, să cred în ea.
Epilogul alegoric pentru „De ce m-ai ales tocmai pe mine?”
A fost odată, demult, un filozof vestit, cel mai mare filozof al acelor timpuri. Tot atunci trăia și o pictoriță, cea mai vestită pictoriță a acelor vremuri. Cînd cei doi s-au întîlnit, o idilă nespus de pură s-a ivit. Cînd el născocea o idee filozofică, ea o interpreta într-un tablou magnific. Cînd ea picta un tablou, el îl interpreta într-un eseu filozofic plin de idei nemaiînttîlnite.
S-au iubit mult, foarte mult, atît de mult pînă cînd au dat naștere unui fiu pe nume Sofiart. La nașterea lui Sofiart ursitoarele i-au prezis o viață bogată, sănătoasă, plină de iubire, însă nu au putut să îl descotorosească de un blestem al înțelepciunii și al artei, venit parcă de nicăieri. Sofiart avea să descopere mai tîrziu în ce consta acel blestem: toate femeile pe care urma să le iubească se vor transforma în statui atunci cînd Sofiart le va spune cît sînt de frumoase.
Sofiart era chipeș, bogat, sănătos – cele mai frumoase femei din lume roiau în jurul lui. Și uite-așa, la prima tinerețe, Sofiart a cunoscut o fată, a slujit-o, a cinstit-o, a iubit-o. Într-o bună zi ea l-a întrebat: “De ce, dintre toate femeile din lume, m-ai ales tocmai pe mine?”. El i-a răspuns: “Pentru că ești atît de frumoasă!”. Chiar în acel moment, fata se transformă într-o statuie superbă. Chiar și-așa, satatuie fiind, fata era într-adevăr foarte frumoasă, dar Sofiart nu o mai putea sluji, nu o mai putea cinsti și nu o mai putea iubi. Cînd și-a dat seama că totul s-a terminat, Sofiart a așezat statuia într-o cameră plină de oglinzi din casa lui și a lăsat-o acolo. Cu următoarea iubită s-a întîmplat la fel, apoi cu alta și cu alta. Sofiart nu se putea abține să nu le spună iubitelor lui cît sînt de frumoase și toate se transformau în statui la auzul acestui compliment.
Cînd în camera plină de oglinzi s-au strîns zece statui ale celor mai frumoase femei de pe pămînt, Sofiart s-a hotărît să se închidă cu ele în acea cameră, chiar cu riscul de a renunța la iubire, la viață.
Părinții lui – filozoful și pictorița – îl vizitau în fiecare zi, încercînd zadarnic să îi consoleze durerea. Filozoful privea cu mirare statuile și, de fiecare dată cînd el încerca să le descrie în cuvinte, stiloul zgîria hîrtia fără succes, pagina rămînea albă, deși rezervorul era plin de cerneală. Pictorița avea la dispoziție cele mai frumoase statui din lume, modele perfecte pentru orice pictor, însă de fiecare dată cînd ea încerca să le deseneze, pînza rămînea neatinsă, deși pensula era îmbibată bine cu vopseluri colorate. Înțelepciunea filozofului și arta pictoriței erau încremenite, la fel erau femeile transformate în idoli din fața lor, la fel era Sofiart, la fel erau spațiul și timpul care îi învăluiau tainic.
După o vreme, cînd a simțit că se stinge, Sofiart a decis să iasă din casă pentru a privi soarele pentru utima oară. Pe aleea din fața casei tocmai trecea o femeie pe care o chema Fărănume. Cînd l-a zărit pe Sofiart, Fărănume l-a îmbrățișat, iar acesta a simțit ceva ce nu mai simțise pînă atunci. Sofiart a îmbrățișat-o și el pe Fărănume, apoi a slujit-o, a cinstit-o și a iubit-o.
După o altă vreme, momentul (altă-dată) fatidic a venit și Fărănume a întrebat: “De ce, dintre toate femeile din lume, m-ai ales tocmai pe mine?”. Sofiart nu a putut răspunde pe loc, prea multe răspunsuri îi treceau prin minte, o viață de om nu i-ar fi ajuns pentru a-i răspunde cum se cuvine. Totuși, Sofiart a răspuns: “Pentru că nu pot spune nimic despre tine!”
Aceste cuvinte au răsunat atît de tare încît au ajuns pînă și în camera oglinzilor. La auzul acestor cuvinte, cele zece femei statui și-au recăpătat suflarea și și-au reluat viața, fiecre găsindu-și perechea potrivită pentru o viață îmbelșugată în trup și suflet. Toate cele zece cele mai frumoase femei din lume i-au păstrat amintire vie lui Sofiart, fiind recunoscătoare pentru cum le-au slujit, pentru cum le-au cinstit și pentru cum le-au iubit.
A, să nu uit: Sofiart și Fărănume au trăit fericiți pînă la adînci bătrîneți. Și poate că mai trăiesc și astăzi, asta dacă Sofiart nu și-a dat seama, între timp, cît de frumoasă este Fărănume.