Etica lecturii / J. Hillis Miller, Ed. Art – 2007
Deconstructivismul este foarte complicat, pentru mine. Mi-e greu să înţeleg cum să cauţi sensuri în acelaşi timp cu efortul activ de a suprima orice sens posibil. Dar, ca orice lucru de neînțeles, el mă incită puţin, așa că insist.
Încep deci cu o paranteză deconstructivistă: Derrida e genial, îmi explică ceva în scrierile lui și parcă mă întreabă: ai ințeles? Eu îmi raspund: mda, deși a fost nevoie să citesc și să recitesc explicația ta de mai multe ori, dar pînă la urmă am ințeles, să zicem. Apoi, în pagina următoare îmi spune: ei bine, nu e chiar așa, iată de ce; și urmeaza încă o explicație care îmi oferă contrariul, cu argumente care se dovedesc la fel de puternice după le citesc și le recitesc de mai multe ori. Ceața cognitivă în care mă aflu după a doua explicație nu e de-ajuns pentru Derrida, el ține morțiș să continue în paginile următoare, să răstoarne totul, acelaşi topic se dovedește a avea nenumarate contrarii, astfel încît cartea respectivă pare că nu se va termina niciodată. Cred că acest Derrida s-a plictisat de teze și antiteze, alimentîndu-se cu între-teze fără număr. Uite-așa au găsit acești deconstructivisti veseli un cod al scriiturii care le oferă posibilitatea de a scrie la nesfîrșit despre același lucru; convenabil, pentru ei, dar noi ce vină avem? Ma aflu într-o cumpănă culturală: oare să ma las captiv acestui joc? De ce nu? Mediul de joc îți oferă siguranța eșecului și toate beneficiile succesului, e plăcut să îmi conștientizez natura lui “homo ludens”, lecturînd.
Ultima mea lectură “deconstructivistă” (Miller, “Etica lecturii”) m-a condus la un text al lui Kant despre o persoană care a rostit o promisiune știind că minte chiar în timpul rostirii ei. Textul e preluat din “Intemeierea metaficii moravurilor”, pe care nu am citit-o încă, dar sper că citarea textului fără contextul integrității lecturii nu va provoca daune majore pentru ceea ce urmează să povestesc aici. Iată că citez un text în afara contextului, adică exact ceea ce fac deconstructiviștii neînțeleși, tocmai pentru a ne demonstra ceea ce trebuie sa evităm – daca nu e așa, înseamnă că, într-adevar, nu am înțeles nimic…
Povestea se naște ca o auto-analiză la una din promisiunile pe care le-am făcut femeii pe care o iubesc. Ea sună așa:
Te voi aştepta oricît e nevoie, pînă cînd te vei întoarce la mine.
Înainte de orice, ce este o promisiune?
1. promisiune = a pune/trimite înainte
“Pro” este latinescul lui “înainte”, iar misiune vine de la “mittere”, adică “a pune”, “a trimite”. Deci, atunci cînd facem o promisiune punem sau trimitem ceva înainte. Există deci un sens – înainte, nu înapoi; un sens care poate fi temporal sau spațial. Dacă sensul e temporal, atunci sfidăm viitorul, așa cum Bruckner (în “Tentația inocenței”) spune că facem atunci cînd luăm un credit pe termen de 30 de ani și ne asumăm că îl vom plăti la scadență, neavînd nici cea mai vagă idee ce se va alege din noi într-o perioadă atît de lungă de timp. În promisiunea mea de mai sus, creditul nici măcar nu este pe 30 de ani, ci “oricît e nevoie”, nu există o scadență clar definită, poate să fie mîine, dacă se va întoarce mîine – în acest caz “oricît e nevoie” e prea mult, este o supralicitare; sau poate să nu fie niciodată – în acest caz, la ce bun o astfel de promisiune? Practic acest “oricît e nevoie” rostogolește promisiunea pînă cînd o transformă într-o implorare: “întoarce-te la mine!”
Dacă sensul e spațial, atunci punem ceva înainte subiectului promisiunii. Îl încărcăm, cel mai adesea negativ, cu dorința care a produs angajamentul. Dorințele nu pot produce altceva decît angajamente – mai mult de cît angajare, devotament – mai mult decît devotare, sau afirmații – mai mult decît afirmări ; doar satisfacerea dorințelor poate trece la nivelul următor, doar ea ne activează, chiar și în cele mai sofisticate principii, pentru că ea este, în sine, o acțiune cu efecte, cel mai important efect fiind nașterea unei dorințe noi. Subiectul promisiunii devine deci mai greu cu asumarea vieții promitentului, i se transferă crucea. Ajungem astfel la același rezultat, totul se transformă în implorarea “întoarce-te la mine!”
2. promisiune = în schimbul unei misiuni
Latinescul “pro” mai poate fi interpretat și ca “în schimbul a ceva”. Hai să citim cu voce tare fraza îngroșată mai sus, din această perspectivă – “în schimbul unei misiuni”. Atunci ea s-ar rosti așa: “Aș da orice, chiar și restul vieții mele, numai să te întorci la mine”. E aici un schimb care se cere a se definiva fără nicio șansă de negociere. Femeia pe care o iubesc nu va putea spune că, pentru a se întoarce, poate ar vrea mai mult decît ceea ce îi ofer la prima strigare. Ce ar putea să-mi ceară mai mult decît restul vieții mele, care conține deja totul? Paradoxul aici este că, deși pare o ofertă de nerefuzat, imposibilitatea negocierii poate face tranzacția imposibilă, atîta timp cît viața mea nu poate fi evaluată în termenii schimbului de către această femeie decît unind-o apriori cu viața ei. Ea ar trebui “să se întoarcă la mine” înainte (“pro-”, din nou cu acest sens), ar trebui să accepte oferta înainte de a o putea evalua cu adevărat.
3. promisiune = în numele unei misiuni
“Pro” mai are și sensul de “în numele”. În acest caz promisiune este “în numele unei misiuni”. Aici intervine noțiunea de onoare. Cînd faci ceva în numele a ceva, exista și o etică subsecventă. Deci hai să vedem dacă această promisiune poate fi mincinoasă sau adevărată, în momentul în care este rostită. Pentru asta trebuie să stabilesc cui am făcut această promisiune, mie sau ei? Să le luăm pe rînd:
I. mie
Ni se întîmplă des să rostim o frază, cuiva, doar pentru a ne auzi mai bine. Altfel, ar fi fost de-ajuns să-mi spun doar mie, pur și simplu, “o voi aștepta oricît e nevoie, pînă cînd se va întoarce la mine”. Dar nu, vrem ca subiectul promisiunii să fie de față, nu sîntem în stare să fim în același timp și promitenți și martori ai promisiunilor noastre, și vrem să avem cel mai puternic martor posibil, însuși subiectul promisiunii noastre. Ca atunci cînd, la biliard, anunți buzunarul la care joci o bilă, chiar dacă nu contează în economia jocului unde intră bila, dar să nu cumva ca oponentul să zică că e nimereală. Nu e de-ajuns mulțumirea intimă că ai reușit lovitura pe care ți-o doreai, îți trebuie și o confirmare din exterior, și nu de la oricine, ci chiar de la cel cu care te confrunți, pentru ca victoria să fie totală.
În plus, martorul suprem (subiectul promisiunii) este și un factor motivator. Nevoia de motivație vine dintr-o neîncredere naturală în tine însuți. În clasamentul oamenilor care te pot înșela, tu ești cel care te poate înșela cel mai ușor, cu cele mai lejere remușcări. Dacă ți-ai pus singur o scadență, e ca și cum ți-ai pre-aprobat și o prelungire a ei.
II. ei
In acest caz promisiunea se transformă într-o ecuaţie:
A, pînă cînd B
(A=Te voi aştepta oricît e nevoie; B= te vei întoarce la mine)
1 – dacă A este fals în momentul rostirii, atunci ecuaţia “A, pînă cînd B” este falsă, independent de B – nu e cazul, pentru că A este profund adevărat. Totuşi, chiar dacă A ar fi fals, situaţia lui B este în aer, ce se va întîmpla oare dacă eu nu te voi aştepta, dar tu te vei întoarce la mine? Ceva se va întîmpla, ştii bine ce, dar ecuaţia în sine devine imposibilă.
2 – dacă A este adevărat, atunci totul depinde de B:
– dacă B este adevărat, sau măcar are o valoare mare de probabilitate, atunci “A, pînă cînd B” poate fi adevărată. Ecuaţia devine însă imposibilă prin indefinirea factorului timp, care lipseşte cu desăvîrşire din această ecuaţie, ba mai mult, ea este exprimată confuz; ipoteza de lucru, nefiind clară, nu permite o rezolvare.
– dacă B este fals, dacă nu ai de gînd să te întorci vreodată la mine, ecuaţia devine, din nou, imposibilă, indiferent cît adevăr găsim în A.
Pentru a încheia demonstraţia, se poate postula că această promisiune este imposibilă, dincolo de intenţia celui care o rosteşte de a o respecta sau nu.
“Dacă fac o promisiune oarecare cu intenția de a nu o ține, întreaga țesătură de încredere și de responsabilitate din societate este în pericol să se destrame.” (p.147) Dar ce se poate întîmpla dacă fac o promisiune cu intenția de a o ține, doar că un anumit context nu îmi va permite acest lucru? De ce aș forța eu ”țesătura de încredere și de responsabilitate” a lumii cu o promisiune imposibilă? Ce vină are “societatea” că eu iubesc în gol?
Întreaga ecuație are o singură rezolvare, prin reformulare: în loc să-i spun că o voi aștepta oricît e nevoie, pînă cînd se va întoarce la mine, ar trebui să-i spun că “îmi doresc, mai mult decît orice, să fim împreună”. Și, un element obligatoriu îniante de q.e.d.: și ea ar trebui să spună același lucru…
Epilogul alegoric pentru „O promisiune imposibilă”
Odată, demult, un băiat pe nume Matei a descoperit că are un talent nemaiîntîlnit în ale ştiinţei matematicii. La şcoală rezolva orice problemă, mergea în cercuri academice înalte unde îi uimea cu harul său pe cei mai renumiţi matematicieni ai vremii.
La vîrsta maturităţii a colectat toate ecuaţiile şi teoremele din lume, declarate imposibil de rezlovat. Le-a dat de capăt şi acestora.
Cînd a început să se întîlnească cu femei, el a descoprit – inevitabil – lumea paradoxurilor. Le-a luat pe toate la rînd şi le-a găsit elementul lipsă din demonstraţii.
A devenit celebru şi, într-o bună zi, s-a îndrăgostit iremediabil de o femeie frumoasă, dar care, deşi îl iubea şi ea, nu putea să desăvîrşească dragostea celor doi. A întrebat-o de ce, răspunsul ei a fost că îi lipseşte ceva, o bucată din ea, o piesă de puzzle, o necunoscută din ecuația iubirii, doar că nu ştie ce anume.
Matei a îmbrăţişat această nouă şi provocatoare problemă şi a încercat, zadarnic, să o rezolve.
Aici se termină povestea mea, dar nu înainte să vă spun că Matei trăieşte şi azi, încercînd încă să găsească o rezolvare, cu calm şi abnegaţie. Ceea ce nu bănuieşte matematicianul nostru este că această problemă este singura din lume pe care nu el va putea vreodată să o rezolve, ci tocmai femeia frumoasă de care e îndrăgostit.