Etica lecturii / J. Hillis Miller, Ed. Art – 2007
Cînd am terminat de citit ultimele cuvinte ale acestei cărți mi s-a confirmat că nu e atît de important ce citești, ci mai degrabă cum citești. Mi s-a confirmat, așa cum ni se confirmă tuturor că știm tot ce ni se spune, la orice sesiune de training sau curs de dezvoltare personală, indiferent de temă, doar că nu erau structurate informațiile în mintea noastră… cunoști clișeul, nu trebuie să insist prea mult aici.
Chiar dacă ți se pare că lectura este pasivă, ea de fapt te obligă la acțiune, la reacțiune, la viață. Iar dacă nimerești să citești o carte exact atunci cînd ești îndrăgostit, toate ideile – mai savante sau mai stupide – vor trece prin filtrul iubirii tale, printr-un simț al interpretării, printr-o prismă a sentimentelor tale. O prismă pentru care nu se va construi vreodată o geometrie care s-o lămurească.
Există o responsabilitate a lecturii. Nu poţi trece prea uşor peste sensurile pe care le detectezi în paginile unei cărţi. Eşti responsabil de ele, îţi schimbă viaţa, chiar dacă nu îţi dai seama, nici în momentul lecturii, poate nici după ce ajungi la ultima copertă. Ce faci cu o carte pe care tocmai ai citit-o? O pui la loc în bibliotecă, unde se va umple de praf, o faci cadou, o pui pe foc, o îmbraci tacticos în foaie velină, pentru a o proteja de trecerea timpului care urmează. Dar cu ce ai citit ce faci?
Hai să prindem curaj și să violentăm puțin responsabilitatea, să o spargem în două și să o întoarcem pe dos! Va rezulta următoarea sintagmă: abilitatea de a răspunde. Referitor la a răspunde – există o mare diferență între a te trage cineva la răspundere și a răspunde din proprie inițiativă, pentru că ai o conștiință a lucrului bine făcut care poate ajunge pînă la acest nivel. Referitor la abilitate – e vorba aici de un har, un dar, mai presus de experienţa ta anterioară. Un har despre care nu îţi pui întrebări, care nu contează de unde vine, aşa cum nu contează de unde bate vîntul, ci doar ce efect are asupra părului iubitei. Nu ai nevoie de o giruetă sacramentală a graţiei, de un anemoscop al vocaţiei iubirii sau de un detector de adevăruri. Referitor la abilitatea de a răspunde – mă întreb de multe ori cum de am puterea să îmi manifest vocaţia iubirii din proprie iniţiativă. E un amestec ciudat aici de lispă de control şi control absolut, un cocktail sec cu infinituri şi limite, din care toţi oamenii din jurul nostru ne sfătuiesc doct să consumăm cu moderaţie.
Una din manifestări este scrisul; şi pentru că s-a scris deja totul despre orice, nu-mi rămîne decît să scriu despre ce citesc. Să scrii despre iubire este ca şi cum ţi-ai ipoteca raţiunea în favoarea unei etici a iubirii. Fiecare gînd care se transpune şi se transgresează în cuvînt este un gaj care are menirea de a garanta principii nescrise, o morală a firii. În franceză, masculinul le moral înseamnă temperament, iar femininul la morale înseamnă moralitate. Iar într-un context militar, moral înseamnă şi încredere. Problema e că o etică a iubirii, pe care nu aş putea să o definesc aici, nu are încredere în oameni, necondiţionat; ea solicită garanţii, o ipotecă, un gaj, pe scurt, un cuvînt scris, pus pe hîrtie, Cuvîntul. De aceea scriu, inspirat de alţi oameni şi de un har care mă îndeamnă să iubesc. Voi scrie despre fiecare carte pe care o voi citi de-acum înainte, doar aşa voi considera că acea carte este citită. Doar aşa voi considera o carte epuizată, rămasă fără cuvinte. Oricum, fiecare citeşte altceva în acelaşi text, prin sensurile întotdeauna diferite pe care le descoperă, astfel că textul original dispare, ajunge să nu mai existe, ca şi cum nu a fost scris niciodată. Caut un răspuns la întrebarea: oare ce s-ar întîmpla dacă zeul iubirii s-ar opri din aruncat săgeţi pentru a citi toate cărţile din lume?
Si încă ceva: fiecare articol va avea un epilog alegoric, o poveste din care să îţi alegi tîlcul. Acest articol are şi el un
Epilog alegoric pentru „Lecturi despre iubire”
Un înţelept a scris odată un set de legi, care avea menirea de a face lumea mai bună, de a conferi iubirii importanţa cuvenită. El se plimba printre oameni şi le citea aceste legi, cu o voce caldă şi cuprinzătoare.
Intr-o bună zi, doi prieteni, un bărbat şi o femeie, captivaţi de lectura înţeleptului, au cerut o copie a scrierii sale, pentru a o putea consulta de fiecare dată cînd între ei ar interveni o neînţelegere, o comunicare imperfectă sau un context nefavorabil în viaţa lor. Inţeleptul a rescris setul de legi, a făcut astfel o copie pentru cei doi, pe care le-a dăruit-o apoi, cu dragoste.
Cînd au ajuns acasă, cei doi şi-au dat seama că, deşi se uită pe aceeaşi foaie de hîrtie, fiecare vede altceva, fiecare dă un alt sens cuvintelor, chiar şi cuvintele erau diferite, deşi se uitau pe acelaşi text. Bărbatul citea acolo că iubirea înseamnă răbdare, femeia citea că înseamnă sacrificiu imediat. El citea că iubirea înseamnă mirare în faţa dorinţelor, ea citea că înseamnă dorinţa de a face minuni de care să se mire.
Erau confuzaţi şi amuzaţi în acelaşi timp de această întîmplare şi, după un timp, cei doi s-au îndrăgostit, ca nimeni alţii. Din acel moment, toate cuvintele de pe foaia de hîrtie au dispărut. Mai mult, toate cărţile din bibliotecile lor au rămas fără cuvinte. Mai mult, toate cărţile din biblioteci publice sau din librării, ce să mai vorbim, toate cărţile din lume aveau paginile albe. Pentru ei, toate cuvintele au dispărut, pentru că iubirea lor le-a oferit un sens ultim, sensul vieţii lor.
Incearcă să reciteşti această poveste. Dacă încă mai vezi cuvintele, ar putea însemna că încă nu iubeşti cu adevărat. Bineînţeles, mai există şi opţiunea de a închide această pagină, pentru totdeauna.